Dezamăgirea Phoenix

După ce am tremurat două săptămâni că cei de la Phoenix au uitat de concertul pe care l-au anunţat pentru data de 5 decembrie la Cluj, după ce i-am întrebat pe site de concert, fără a primi vreun răspuns, au apărut în sfârşit afişele care anunţau concertul.

Ajunsă aseară la faţa locului, îmi casc şi eu ochii pe un afiş, mă conving de faptul că Baniciu chiar nu vine, şi apoi ma chiorăsc un pic şi mai tare la afiş şi văd că apar pozele lui Covaci, Ţăndărică, Ioji, Gram şi Contraş... fără poza lui Mani.

Mi-am cumpărat biletul cu preţ unic de 500 de mii strângând din dinţi. Prea era scump, dar mi-am spus că pentru Phoenix şi pentru cei 45 de ani ai lor, merită. Şi doar aşa ca fapt divers am aflat că după ce a început concertul nu mai stătea nimeni în poarta Casei de Cultură a Studenţilor, aşa că intrarea a fost liberă... pentru unii.

Deşi mă aşteptam să nu fie sala plină, totuşi speram ca preţul biletelor să nu fi speriat pe foarte multă lume. Am intrat în sală cu 10 minute de ora anunţată pentru începerea concertului şi am văzut sala pe jumătate goală. Pe urmă s-a mai adunat lumea, dar tot nu s-au ocupat toate locurile. Şi Phoenix-ii păreau dezamăgiţi. Şi pe bună dreptate. Din 2003 au umplut până la refuz sala în care concertau. La concertul aniversar de 40 de ani sala TNC-ului era arhiplină. La balcon abia te puteai mişca, iar la un moment dat Baniciu ne-a atras atenţia că dacă nu ne potolim, s-ar putea să coborâm de-acolo mai repede decât am vrea. Am aflat ulterior că a început să cadă tencuiala. Şi toţi fanii erau înnebuniţi: toţi în picioare de la primele acorduri, toţi cu un zâmbet lar pe faţă, numai ochi şi urechi, iar la Negru-Vodă toţi în delir. Covaci serios, dând indicaţii mute celorlalţi, Baniciu vesel ca o lună zâmbitoare, Mani străbătea scena dintr-un colţ într-altul plin de energie, iar Ţăndărică trona în spatele bateriei explodând într-un solo de vreo 20 de minute.

Şi la CCS era de obicei mare nebunie. Nici măcar nu încercam să ne căutăm locurile, ci ne înghesuiam pe culoar cât mai aproape de scenă, iar cum intrau în scenă ridicau toată sala în picioare.

Anul trecut le-am văzut pe la sfârşitul concertului feţele luminate de bucurie şi m-am întors către sală să văd ce văd ei: în sală nu se vedeau decât perechi de mâini care aplaudau frenetic, una lângă alta, iar sala era plină ochi.

Spre deosebire de orice alt concert Phoenix la care am fost, aseară au trebuit să cânte ultima parte din Invocaţie (Fie sa renască) pentru a ridica tot publicul în picioare, până la acel moment lumea stând comod în scaunele de muşama. Nu a mai fost acea atmosferă electrizantă specifică, noua achiziţie Phoenix, Bogdan Bradu determinându-te mai degrabă să te trânteşti înapoi în scaun. Voce are, dar nu se potriveşte cu Phoenix-ul. Încă de cum a pus mâna pe microfon (şi nu mă refer la desele ridicări pline de stângăcie ale acestuia în încercarea ~disperată~ de a face pe marele artist rock) mi-am dat seama că ceea ce ascult nu e Phoenix. Şi nu e vorba că aş fi obişnuită cu Baniciu şi nu pot accepta altceva. A venit şi Tavi Colen (care a salvat din punctul meu de vedere concertul, atât căt putea fi salvat) şi care se potrivea pe scenă, fiind natural în mişcări. Bradu în schimb nu îşi găsea locul, fiind total deplasat. La un moment dat Ţăndărică a avut un scurt solo la baterie, peste care s-a băgat Bradu făcând un soi de vocalize (şi poate dacă nu se băga, ieşea solo-ul ăla mai lung).

De asemenea, la capitolul mişcare scenică eu zic că a dat-o rău de tot în bară. În încercarea de a câştiga publicul ţopăia de zor pe-acolo de parcă făcea jogging, fazele cu microfonul ridicat în aer erau penibile şi fie că aşa a fost regizat, fie că l-a apucat atunci inspiraţia şi s-a gândit să improvizeze, dar a modificat piesele în aşa el încât nu mai suna a Phoenix.

Îmi amintesc de comportamentul lui Cristi Gram la început: foarte concentrat şi mereu cu ochii la Covaci pentru un feed-back sau alte eventuale indicaţii. La un moment dat am recunoscut totuşi vocea Phoenix şi apoi am observat că era Ioji. De ce e oare nevoie de un măscărici pe scenă când Kappl s-ar descurca perfect?

În altă ordine de idei, nu credeam că e posibil ca Phoenix-ul după 45 de ani de activitate să revină la rugămintea publicului pe scenă şi să cânte 2 piese care mai fuseseră deja cântate în acelaşi concert (Nunta, respectiv Mica ţiganiadă). Acest mic aspect mi-a lăsat un gust amar de superficialitate. Tot concertul a fost regizat şi repetat cu înverşunare, astfel că după ce şi-au terminat repertoriul programat, au fost nevoiţi să reia două piese, temându-se parcă să încerce ceva nerepetat. Poate acesta e şi motivul pentru care nu s-au lăsat duşi de val, fiecare cu instrumentul lui, armonizându-se totodată. Sau poate a fost de vină şi publicul semiadormit

A fost şi un Negru-Vodă foarte scurt (tot fără cea de-a treia strofă), însă se simţea lipsa lui Mani. Oricum, a fost mai bine aşa decât să pună negativ cu vioara cum au făcut la Mugur de Fluier cu fluierul. Cea mai bună piesă a fost Meşterul Manole unde Colen a fost genial.

Şi morala? Să nu-l dai pe Baniciu din mână pe Bradul de lângă gard.

Şi că tot veni vorba de Baniciu, nu pot să nu-mi exprim indignarea faţă de faptul că Bradu poposit de două luni Phoenix, a fost decorat cu ordinul "Meritul Cultural" iar Baniciu nu.

la teatru

Sǎptǎmân trecutǎ m-am încumetat cu o colegǎ sǎ mergem la teatru, deşi nu ştiam nimic despre piesǎ şi bǎnuiam dupǎ titlu („Cenuşa de piatrǎ”) şi dupǎ regizor (C. Nedea) cǎ abordarea era prea modernǎ pentru gustul nostru.

Purcedem aşadar într-o sǎliţǎ în stânga intrǎrii în TNC, întrebǎm dacǎ se dau bilete cu reducere pentru piesa respectivǎ, ni se spune cǎ da, cerem douǎ şi ni se cer 20 lei. Aşadar, de la o stagiune la alta, preţul biletelor cu reducere a crescut cu 100%. Noi încǎ sperǎm în alte posibile explicaţii în genul unei taxe de urgenţǎ care s-a adǎugat din cauzǎ cǎ ne-am luat biletele chiar înaintea începerii spectacolului.

Intrǎm în TNC (chiar aşa, se mai poate fuma în hol? am vǎzut cǎ au schimbat tuburile acelea de plastic ce erau folosite pe post de scrumiere, cu nişte tomberoane prevǎzute cu scrumiere propriu-zise, însǎ nu am vǎzut pe nimeni fumând) aştepǎm în hol pânǎ la ora 19, dupǎ care urcǎm pe scenǎ (se juca pe scena micǎ) unde dǎm nas în nas cu tanti blondǎ care are menirea de a ne îndruma cǎtre locurile noastre, arǎtându-ne care e categoria A, B, respectiv C, spunându-ne sǎ numǎrǎm rândurile şi sǎ ne uitǎm la numerele de pe scaune.

Noi am intrat chiar pe la început, şi a fost destul de amabilǎ, însǎ cu cât intrau mai mulţi oameni, cu atât devenea mai irascibilǎ. Cum intrai, în dreapta era un podium (scena), în stânga scaunele din categoria A, în faţa scaunelor o fâşie cam de 50cm de parchet neacoperit, iar pe restul porţiunii pâna la podium era o prelatǎ închisǎ la culoare. Da’ în bezna sǎlii cine o observa? Ei, cine?!? Cei norocoşi pentru cǎ altfel striga tanti aia la tine de parcǎ erai un ţânc de trei ani care în loc sǎ o ia pe trotuar, mergea pe carosabil.

La un moment dat au început sǎ se întâmple lucruri stranii: lumea îşi gǎsea locul, sau mergea la locul indicat de tanti, venea altǎ lume şi dupǎ un schimb de replici primii se ridicau şi ceilelţi se aşezau. Apoi, vocea cristalinǎ a tanti-ei s-a auzit în salǎ spunând „ cei care nu au bilete, vǎ rog sǎ vǎ aşezaţi pe margine!” Pǎi staţi aşa. Cum adicǎ cei care nu au bilete? De 15 minute de când am cumpǎrat noi biletele s-au vândut toate celelalte disponibile şi vreo 30 de indivizi (cred cǎ atâţia s-au ridicat şi au nǎvǎlit pe margine) au reuşit sǎ intre fǎrǎ bilet? Pǎi vreau şi eu fǎrǎ bilet; sau vreau şi eu bilet fǎrǎ loc dacǎ e mai ieftin. Înţeleg cǎ şi actorii, regizorii, scenografii etc trebuie sǎ mǎnânce (sunt de acord chiar şi cu faptul cǎ pânǎ şi tanti blodǎ trebuie sǎ mǎnânce), dar nu înţeleg de ce unii sǎ plǎteascǎ biletul şi alţii nu.

Pe de altǎ parte nu înţeleg altǎ chestie. Dacǎ tot ţine morţiş regizorul sǎ nu elimine înjurǎturile şi cuvintele deocheate din scenariu (mai ales cǎ nu înţeleg unde este arta din spatele acestora) de ce nu e recomandatǎ o vârtsǎ minimǎ de vizionare a piesei? Nu de alta, dar în timp ce un personaj îşi bǎga toate cele în toate cele, chiar în primul rând era un bǎieţel cam de 10 anişori. Şi nu e prima datǎ când constat cǎ în salǎ sunt copii cu vârstǎ total nepotrivitǎ pentru piesa ce se joacǎ (de fapt piesa e nepotrivitǎ pentru vârsta lor).

Despre piesǎ nu prea am mult e de zis. Subiectul nu a fost foarte interesant. Douǎ dimensiuni(tatǎl vǎduv şi fetiţa pe de o parte şi o gaşgǎ de scandalagii pe de altǎ parte) fiecare cu încercarea de a fi cât mai poetic cu putinţǎ, comparaţii cât mai lipsite de sens, se intersecteazǎ într-un punct comun şi anume dragostea. Tatǎl e vǎduv, deci e îndurerat deci e tǎcut, deci e considerat nebun, fetiţa e cuminte dar şi curioasǎ, prin urmare la 15 ani stǎ uimitǎ şi constatǎ cum tocmai e dezvirginatǎ de unul din scandalagii, iar scandalagii sunt beţivi, drogaţi, violenţi, impulsivi şi evident neînţeleşi. De fapt, la toatǎ piesa (care este pânǎ la urmǎ reductibilǎ la 3-4 clişee) mi-a plǎcut un singur lucru, un artificiu scenic care din fericire nu m-a lǎsat sǎ adorm: pe podiumul de care scriam mai sus, a început sǎ se construiascǎ bucatǎ cu bucatǎ o machetǎ a zonei în care erau personajele.

În concluzie, eu nu v-aş recomanda piesa asta magnificǎ (deşi trebuie precizat cǎ actorii şi-au fǎcut datoria şi au jucat bine), dar dacǎ totuşi vǎ hotǎrâţi sǎ mergeţi vǎ sfǎtuiesc sǎ o luaţi pe cei 50 cm de parchet şi nu pe prelatǎ şi evident, întrebaţi dacǎ puteţi intra fǎrǎ bilet.

Despre cum sǎ (nu) scrii un articol

Vizitând un site juridic am observat în dreapta paginii la rubrica „Cele mai comentate” urmǎtorul titlu: „Profesorul Antonie Iorgovan a încetat din viaţǎ”. Recunosc cǎ am o „afinitate” pentru subiect, aşa cǎ am dat click ca sǎ-mi ostoiesc curiozitatea. Şi bine am fǎcut pentru cǎ m-am amuzat copios citind senzaţionalul articol.

Reţeta articolului? Se iau douǎ propoziţii şi nouǎ propoziţii cu predicat subînţeles. Cele douǎ propoziţii se distribuie simetric una la început şi una la sfârşit, prima reia un pic mai detaliat titlul, iar ultima conţine vorba ce se cuvine în asemenea împrejurǎri. Pânǎ acum, nimic nou.

Trecem mai departe la cele eliptice de verb. Acum cǎ ne-am lǎmurit în privinţa titlului (graţie primei propoziţii ), suntem capabili sǎ aflǎm chestiuni foarte serioase, şi anume ... param-param, solo de tobe, 3 secunde de linişte... gata? Şi: (daţi-mi voie sǎ citez ca nu cumva sǎ se piardǎ vreo informaţie preţioasǎ) „Zodia Leului”. Aţi înţeles, sau mai reiau? Fiţi atenţi, vǎ rog, cǎ nu mai repet încǎ o datǎ: zo-di-a le-u-lui.

Nu consider cǎ meritǎ a insista asupra urmǎtoarelor şase chestii delimitate convenţional prin câte un punct, şi asta deoarece informaţiile pe care le aduc pǎlesc în faţa ultimelor douǎ aşa-zise propoziţii (ce în total conţin trei cuvinte), şi anume: „energic punct verb puternic punct”.

Punct, ce mai!?!

Pentru curioşi: http://www.juridice.ro/b/STIRI-JURIDICE/Flux-Stiri-Juridice/Profesorul-Antonie-Iorgovan-a-incetat-din-viata.html

Gumiţa preţioasă

Am vrut iniţial sǎ încep blogul cu seria „Clientul nostru, stǎpânul nostru!” din cauzǎ cǎ pe zi ce trece apreciez tot mai mult sufletele nobile (şi aşa cum voi arǎta, deosebit de sensibile) care se sacrificǎ pentru binele consumatorului de rând.

Dar de la vrerea iniţialǎ şi pânǎ la mometul de graţie în care degetele-mi delicate ating tastele s-a întâmplat o puţin spectaculoasǎ scumpire a ţigǎrilor cu 10 bani... teoretic. Trecând peste şocul psihologic adus de orice scumpire, încǎ mǎ confrunt cu fenomenul „Nu am sǎ-ţi dau rest, e bine dacǎ-ţi dau o gumiţǎ?”. Şi acest fenomen e un soi de pasǎre rarǎ, deoarece nu se întalneşte în orice ogradǎ de comerciant, ci numai la acele monumente de politeţe care se abţin a-ţi trânti de la bun început preţioasa gumiţǎ.

Dar sǎ vedem cât de preţioasǎ e gumiţa, pentru cǎ fenomenul arǎtat nu este recent, ci dǎinuie pe piaţǎ de ani buni, gumiţele devenind din ce în ce mai preţioase. Dacǎ la început ţi se dǎdea o lamǎ Orbit, comerciantul român, spirit întreprinzǎtor, s-a dumirit cǎ nu e cazul sǎ facǎ atâta risipǎ. Astfel, lama Orbit s-a transformat pe nesimţite în pastilǎ.

Un lucru e cert, gumiţa e cel mai puţin preţioasǎ atunci când chiar vrei sǎ o cumperi (10 sau 15 bani în funcţie de magazin), doar se marcheazǎ în casǎ şi tu, client cuminte, ai obligaţia de a solicita şi de a pǎstra bonul pânǎ la ieşirea din unitate (chiar dacǎ în cazul chioşcurilor de fier plantate în mijlocul trotuarului te afli înafara unitǎţii).
Ei bine, dacǎ nu ai intenţia de a cumpǎra gumiţa, atunci se scumpeşte subit, nemaifiind marcatǎ în casǎ iar pastila costǎ în funcţie de cât rest ai de primit. E de remarcat cǎ locul gumiţelor nu mai este lângǎ casa de marcat alǎturi de şerveţele parfumate, pliculeţe de ness, caramele, batoane de susan cu miere ş.a., ci în casa de marcat.

Cea mai preţioasǎ gumiţǎ (de fapt au fost 3 sau 4, cǎ a luat ceva sǎ mǎ enervez) am întâlnit-o vara trecutǎ „La ţâţa vacii”. Pe vremea aia (şi stând sǎ calculez 51-44=7 deduc cǎ tare era bunǎ vremea aia) un pachet de Lucky era 44 de mii (pentru riguroşi, 4.4 RON) şi de fiecare datǎ când mergeam sǎ-mi iau ţigǎri (adicǎ de vreo 3 ori pe zi) mǎ loveam de acelaşi zâmbet politicos şi invariabilul glas mieros care mǎ anunţa cǎ nu are sǎ-mi dea rest şi cǎ-mi va pasa o gumiţǎ. Nici pânǎ în ziua de azi nu am înţeles de ce nu am primit ţigǎri când m-am înfǎţişat cu 4 RON (pentru neriguroşi 40 de mii) şi-o gumiţa de aia primitǎ tot de la ei. Sǎ fie oare pentru cǎ am îndrǎznit sǎ cer 2mii/20 de bani rest?

Oricum, de ce-mi pierd eu seara de luni scriind despre preţiozitatea gumiţelor? Simplu: de la scumpirea de sǎptǎmâna trecutǎ nu mai plǎtesc 5 RON pe un Lucky, nu plǎtesc nici 5.1 RON, ci plǎtesc 5.5 RON minus o gumiţǎ.